Titlu Cheia
Autor Simon Toyne
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Cheia

Războinicul deşertului se uita pe fereastra care, bătută de nisipul zgrunţuros, devenise
din transparentă, opacă; ochelarii de protecţie îi ascundeau ochii, iar keffiyeh-ul îi acoperea
restul chipului. Afară, soarele arzător albise totul în jur, aşa cum face şi cu oasele ce zac
abandonate în deşert: clădirile, molozul, până şi oamenii.
Se uită la bărbatul care mergea încet, târându-şi picioarele, în celălalt capăt al străzii,
purtând şi el un keffiyeh înfăşurat în jurul capului, ca să-l apere de praf. Nu erau prea mulţi
trecători în zona asta a oraşului, nu acum, când soarele se ridicase sus pe cerul albicios, iar
temperatura trecuse bine de cincizeci de grade. Chiar şi aşa, trebuia să se grăbească.
De undeva din spatele lui, din fundul clădirii, se auziră o bufnitură şi un geamăt
înfundat. Veri????că dacă străinul dădea semne că ar ???? auzit ceva, dar acesta îşi continua
drumul, ţinându-se cât mai aproape de fâşia îngustă de umbră pe care i-o oferea zidul ciupit
de rafalele de arme automate şi de exploziile grenadelor. Îl urmări cu privirea până când se
topi în aerul fierbinte, apoi îşi îndreptă din nou atenţia către încăperea în care se afla.
Biroul ţinea de un atelier auto a????at la periferia oraşului. Mirosea a motorină, a
transpiraţie şi a ţigări ieftine. O fotogra????e înrămată era agăţată pe unul dintre pereţi, iar
personajul său central părea să supravegheze mândru grămezile de hârtii unsuroase şi
piesele de schimb care acopereau ????ecare centimetru pătrat din încăpere. Spaţiul era
su????cient de mare cât să găzduiască un birou şi două scaune şi su????cient de mic pentru ca
aparatul voluminos de aer condiţionat să menţină o temperatură rezonabilă. Atunci când
funcţiona. Acum nu era cazul. Încăperea era aidoma unui cuptor încins.
Oraşul suferea de luni de zile din cauza întreruperilor de curent, unul dintre preţurile, nu
puţine la număr, pe care populaţia era nevoită să le plătească în schimbul eliberării.
Oamenii începuseră deja să vorbească cu nostalgie despre regimul lui Saddam, ca despre
nişte timpuri trecute mai fericite. „Sigur, mai dispărea câte unul din când în când, dar cel
puţin aveam lumină.“ Era uimit cât de repede uitau oamenii. El nu uita nimic. Fusese un
proscris pe timpul lui Saddam şi rămăsese la fel pe timpul actualei ocupaţii. Îi era credincios
doar ţării.
Un alt geamăt de durere îl readuse în prezent. Începu să golească sertarele, să deschidă
dulapurile, sperând că va găsi repede piatra pe care o căuta şi că va putea să se facă
nevăzut în deşert înainte ca următoarea patrulă să treacă pe acolo. Dar era limpede că
bărbatul care se afla în posesia ei îi cunoştea valoarea. Nici urmă de piatră în încăpere.
Luă fotogra????a de pe perete. O mustaţă neagră şi groasă, a la Saddam, se lăbărţa pe un
chip durduliu, ale cărui trăsături se topiseră sub efectul prosperităţii; o dishdasha albă îi
strângea burta bărbatului, iar acesta îşi ţinea braţele în jurul a două fete care zâmbeau
timid înspre aparatul de fotogra????at şi care îi semănau, din nefericire. Toţi trei se sprijineau
de maşina albă de teren parcată acum în curtea din faţă a atelierului. Bărbatul o cercetă,
auzi ticăitul motorului care se răcea, zări aerul ????erbinte care tremura pe deasupra ei şi un
cerc mic, aproape invizibil, a????at în partea de jos, în mijlocul parbrizului întunecat. Zâmbi şi
porni într-acolo, ţinând încă fotografia în mână.

1490