Titlu Sanctus
Autor Simon Toyne
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Sanctus

O lumină fulgerătoare îi explodă în ţeastă când se izbi de pardoseala de piatră.
Apoi se cufundă într-un întuneric deplin.
Ca prin vis, auzi uşa grea de stejar trântindu-se în spatele lui şi un drug gros alunecând prin zăvoarele de fier.
O vreme, zăcu unde-l aruncaseră ; singurele zgomote pe care le auzea erau zvâcnirea sângelui în vene şi vântul ce şuiera tânguitor în apropiere.
Lovitura primită la cap îi provoca ameţeli şi greaţă, dar nu era în primejdie să leşine ; frigul pătrunzător avea să-l ţină treaz. Era un frig de neclintit, străvechi şi neiertător, aidoma stâncii în care fusese săpată temniţa. Îl împresura şi-l învăluia ca un giulgiu, îngheţându-i lacrimile de pe obraji şi din barbă, răcindu-i sângele care se prelingea din tăieturile pe care singur şi le făcuse pe trunchi, în timpul ceremoniei. Prin minte i se învălmăşeau scenele groaznice la care tocmai fusese martor şi teribilul secret pe care-l aflase.
Era punctul culminant al căutărilor de o viaţă. Sfârşitul unei călătorii despre care sperase că avea să-l ducă la o cunoaştere sacră şi străveche, la o înţelegere care să-l apropie de Dumnezeu. Acum, în cele din urmă, dobândise cunoaşterea mult aşteptată, dar nu găsise niciun strop de divinitate în ceea ce văzuse, ci doar o tristeţe sfâşietoare, de neînchipuit.
Unde era Dumnezeu în toate astea ?
Lacrimile îi ţâşniră iar din ochi, usturătoare ; frigul se înstăpânea pe trupul lui, cuprinzându-l până la oase. Deodată, auzi ceva în partea cealaltă a uşii masive. Un sunet îndepărtat, care, nu se ştie cum, reuşise să-şi croiască drum prin labirintul de tuneluri săpate de mâna omului, ce brăzdau muntele sfânt.
Vor veni după mine curând.
Ceremonia va lua sfârşit. Atunci se vor ocupa de mine<
Cunoştea istoria ordinului în care intrase. Îi cunoştea regulile crude – şi acum îi cunoştea şi secretul. Aveau să-l ucidă, cu siguranţă. Probabil încet, în faţa foştilor săi fraţi, în semn de aducere aminte că legămintele pe care le făcuseră cu toţii erau de neclintit : un avertisment despre ce păţesc cei care le încalcă.
Nu !
Nu aici. Nu aşa.

1757