Titlu Femeia Sfasiata
Autor Simone de Beauvoir
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Femeia Sfasiata

Mi-a stat ceasul? Nu. Şi totuşi, acele nu par să se mişte. Mai bine să nu mă uit la ele. Să mă
gândesc la altceva, n-are importanţă la ce: la ziua din urma mea, liniştită şi banală, cu toată agitaţia
aşteptării.
Emoţia trezirii. Andre era ghemuit în pat, legat la ochi, sprijinindu-se cu mâna de perete, cu un gest
copilăresc, ca şi cum în haosul somnului avusese nevoie să simtă consis- tenţa lumii. M-am'aşezat
la marginea patului, i-am pus mâna pe umăr. Şi-a desfăcut legătura de la ochi şi a schiţat un surâs,
cu chipul buimac.
- E ora opt.
Am dus în bibliotecă o tavă cu micul dejun; am luat o carte primită în ajun şi deja răsfoită pe
jumătate. Ce plictiseală toate poveştile astea despre noncomunicare! Dacă ţinem neapărat să
comunicăm, reuşim, de bine, de rău! Nu cu toată lumea, bineînţeles, ci cu două, trei persoane! Mi
se întâmplă să nu-i împărtăşesc lui Andre anumite toane, anumite regrete sau griji mărunte; fără
îndoială, şi el are micile lui secrete, dar în mare ştim cam totul unul despre celălalt. Am turnat în
ceşti ceai chinezesc fierbinte, foarte negru. L-am băut citindu-ne corespondenţa; soarele de iulie
năvălea în cameră. De câte ori nu ne aşezaserăm faţă în faţă la măsuţa aceasta, lângă ceştile de ceai
foarte negru, fierbinte? Şi o vom face din nou mâine, peste un an sau peste zece... Clipa aceasta
avea blândeţea unei amintiri şi voioşia unei promisiuni. Oare câţi ani aveam, treizeci sau şaizeci?
Părul lui Andre albise de timpuriu: odinioară, asta părea o cochetărie, zăpada care îi punea în
valoare prospeţimea mată a tenului. Şi acum tot o cochetărie este. Pielea i s-a înăsprit şi s-a încreţit,
e o piele tăbăcită şi îmbătrânită, dar surâsul din colţul gurii şi ochii şi-au păstrat lumina, în ciuda
dezminţirilor din albumul de fotografii, înfăţişarea de tânăr se pliază pe chipul de astăzi: privirea
mea nu-i dă vârsta pe care o are. O viaţă lungă plină de râsete, de lacrimi, de supărări, de
îmbrăţişări, de făgăduinţe, de tăceri, de elanuri, şi uneori pare că timpul nu s-a scurs. Viitorul se
întinde încă la nesfârşit. S-a ridicat de la masă:
- Spor la treabă, mi-a spus.
- Şi ţie: spor la treabă.
Am deschis fereastra. Parisul mirosea a asfalt şi furtună, zdrobit de căldura copieşitoare a verii. Iam
urmărit ochii lui Andre. Poate că doar în acele clipe în care-l privesc îndepărtându-se, el există
pentru mine cu cea mai tulburătoare evidenţă; silueta-i înaltă se micşorează, schiţându-şi, cu fiece
pas, calea de întoarcere; apoi dispare, iar strada pare goală, însă adevărul e că există un câmp de
forţe care-l va conduce înapoi la mine ca la locul de baştină; certitudinea asta mă emoţionează şi
mai mult decât simpla lui prezenţă.
Am rămas pe balcon vreme îndelungată. De la etajul şase, descopăr o mare parte a Parisului, zborul
porumbeilor deasupra acoperişurilor de ardezie şi aşa-zisele ghivece de flori, care sunt de fapt
hornuri. Roşii sau gălbui, macaralele - cinci, nouă, zece, am numărat zece - închid cerul între
braţele lor de fier; în dreapta, privirea mi se ciocneşte de un zid înalt străpuns de găuri: o clădire
nouă; zăresc şi nişte tur- nuri prismatice, nişte zgârie-nori recent construiţi. De când a devenit oare
platforma Bulevardului Edgar Quinet parcare?
Noutatea acestui peisaj îmi sare în ochi; şi totuşi, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată şi altfel. Miar
plăcea să con- templu cele două clişee alături: înainte şi după, şi diferenţele dintre ele să mă
uimească. Dar nu. Lumea se naşte sub ochii mei într-un prezent etern: mă obişnuiesc atât de repede
cu aceste chipuri, încât mi se par neschimbate.

2222