Titlu O vara fara barbati
Autor Siri Hustvedt
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
O vara fara barbati

Cândva, după ce el a zis cuvântul pauză, am înnebunit şi am aterizat într-un spital. Nu a zis Nu vreau să te mai văd niciodată sau S-a terminat, dar după treizeci de ani de căsnicie, cuvântul pauză a fost suficient ca să mă transforme într-o lunatică ale cărei gânduri explodau, ricoşau şi se ciocneau unul de altul ca boabele de popcorn într-o pungă din cuptorul cu microunde. Am făcut această tristă observaţie pe când stăteam întinsă în patul meu din Secţia Sudică, atât de ameţită de Haldol, încât nu mai aveam chef nici să mă clintesc. Vocile enervante şi ritmice se mai înmuiaseră, dar nu dispăruseră, iar când închideam ochii, vedeam personaje de desene animate fugărindu-se printre dealuri roz şi dispărând în păduri albastre. Până la urmă, dr. P. m-a diagnosticat cu psihoză depresivă temporară, cunoscută şi ca psihoză reactivă temporară, ceea ce înseamnă că eşti cu adevărat nebun, dar nu pentru mult timp. Dacă durează mai mult de o lună, îţi trebuie altă etichetă. Se pare că de cele mai multe ori există un declanşator sau, în limbaj psihiatric, un „eveniment traumatic“ pentru această formă anume de dereglare. În cazul meu a fost Boris sau mai degrabă faptul că nu mai era nici un Boris, că Boris luase o pauză. M-au ţinut închisă vreme de o săptămână şi jumătate şi-apoi mi-au dat drumul. Am mai fost o vreme pacient extern, până am descoperit-o pe dr. S., cu vocea ei joasă şi muzicală, un zâmbet reţinut şi o ureche bună pentru poezie. Ea m-a sprijinit – şi de fapt încă mă mai sprijină. Nu-mi place să-mi amintesc de nebună. M-a făcut de ruşine. Multă vreme m-am abţinut să mă uit la ce scrisese într-o agendă albă cu negru în perioada şederii ei în salon. Ştiam ce era mâzgălit pe copertă, cu un scris care nu semăna deloc cu al meu – Cioburi de creier –, dar nu o deschideam. Înţelegeţi, mi-era frică de ea. Când venea în vizită, fiica mea, Daisy, îşi ascundea stânjeneala. Nu ştiu cu precizie ce vedea, însă pot bănui: o femeie uscată, nemâncată, încă derutată, cu corpul înţepenit de medicamente, o persoană care nu putea răspunde cum se cuvine la vorbele fiicei sale, care nu îşi putea ţine în braţe propriul copil. Iar apoi, când pleca, o auzeam văitându-se asistentei, oftând din gât: „Parcă nici n-ar fi mama mea“. Pe atunci eram prea preocupată de mine însămi, însă a-mi aminti acum acea propoziţie e un chin. Nu mă pot ierta. Pauza era franţuzoaică şi avea părul şaten, lins, dar strălucitor. Avea nişte sâni impresionaţi, adevăraţi, nu fabricaţi, ochelari înguşti şi dreptunghiulari şi o minte excepţională. Bineînţeles, era tânără, cu douăzeci de ani mai tânără ca mine, iar bănuiala mea e că Boris tânjise câtva timp după colega lui înainte de a se repezi spre zonele ei semnificative. Mi-am imaginat totul iarăşi şi iarăşi: Boris, cu şuviţele albe ca zăpada căzându-i pe frunte în timp ce înhaţă pieptul numitei Pauza lângă cuştile şobolanilor modificaţi genetic. Întotdeauna îmi imaginez scena în laborator, deşi probabil că greşesc. Cei doi se aflau rareori singuri acolo, iar „echipa“ ar fi băgat de seamă confruntarea gălăgioasă din preajma lor. Probabil că se refugiau în vreo cabină de toaletă, iar Boris al meu se împingea cu forţă în colega cercetătoare, cu ochii dîndu-i-se peste cap în orbite atunci când se apropia de explozie. Ştiam totul despre asta. Îi văzusem ochii rostogolindu-se de mii de ori.

2799