Titlu Fericiti pentru totdeauna
Autor Taylor Jenkins
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Fericiti pentru totdeauna

Ne aflăm în parcarea stadionului echipei Dodger şi, din nou, Ryan a uitat unde a lăsat maşina. Îi tot spun că este în Zona C, dar el nu mă crede. — Nu! mă contrazice pentru a zecea oară. Îmi amintesc perfect că am făcut dreapta când am ajuns aici, nu stânga. Este incredibil de întuneric şi poteca din faţa noastră este luminată doar de câteva felinare în formă de mingi de baseball supradimensionate. Iar eu m-am uitat la semn când am parcat. — Nu-ţi aduci aminte bine, zic eu ridicând tonul, enervată. Am fost aici de prea multe ori şi urăsc haosul de la Dodger Stadium. E o seară caldă de vară şi sunt recunoscătoare pentru asta, dar este ora zece şi puhoiul fanilor se revarsă din tribune, iar noi doi ne luptăm să străbatem marea de tricouri albastru cu alb. Facem asta deja de douăzeci de minute. — Ba îmi aduc aminte foarte bine! îmi dă el replica şi o ia înainte, fără să se obosească să-mi arunce vreo privire peste umăr în timp ce vorbeşte. Tu eşti cea care are o memorie proastă. — Aaa, înţeleg! spun eu în bătaie de joc. Doar pentru că dimineaţă mi-am pierdut cheile, dintr-odată sunt o idioată? Se întoarce să se uite la mine, iar eu profit de moment şi încerc să-l prind din urmă. Parcarea se află în pantă destul de abruptă. 4 - TAYLOR JENKINS REID - — Da, Lauren, exact asta am spus. Am spus că eşti o idioată. — Vreau să zic că asta se înţelege. Ai spus că tu îţi aminteşti, pe când eu, nu. — Mai bine ajută-mă să găsesc nenorocita aia de maşină ca să putem ajunge odată acasă! Nu-i răspund. Pur şi simplu merg după el în vreme ce se îndepărtează din ce în ce mai mult de Zona C. De ce-şi doreşte să se ducă acasă este un mister pentru mine. Nici acasă n-o să se îmbunătăţească situaţia. O ţinem aşa de luni bune. Face un cerc larg, urcând şi coborând pantele parcării de la Dodger Stadium. Îl urmez îndeaproape, aştept lângă el la trecerea de pietoni, străbat drumul potrivindu-mi paşii cu ai lui. Nu scoatem o vorbă. Mă gândesc doar la cât de mult aş vrea să ţip la el, la cât de mult mi-aş fi dorit să ţip la el aseară. Mă gândesc la cât de mult voi vrea să ţip la el mâine. Îmi imaginez că şi el se gândeşte la acelaşi lucru. Totuşi, aerul dintre noi este complet nemişcat, neperturbat de gândurile noastre. În ultima vreme nopţile şi weekendurile sunt pline de tensiune, care nu poate fi eliberată decât spunându-ne „La revedere” sau „Noapte bună”. După ce primul val de oameni a părăsit parcarea, este mult mai uşor să vedem unde ne aflăm şi unde am parcat. — Uite-o! zice Ryan, fără să se deranjeze să-mi şi arate locul. Întorc capul şi îi urmăresc privirea. Acolo este. Micuţa noastră Honda neagră. Exact în Zona C. Îi zâmbesc, dar nu este un zâmbet prietenos. Îmi răspunde la fel. Şi nici al lui nu este prietenos.

6122