Titlu Profesorul si menajera
Autor Yoko Ogawa
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Profesorul si menajera

Noi am tăcut din nou şi ne-am imaginat rădăcina pătrată a lui √-1, care, undeva, într-un loc
îndepărtat şi neştiut, îşi întindea energic braţele. Se auzea doar sunetul ploii. Ca pentru a se asigura
încă o dată de forma radicalului, fiul meu şi-a pipăit creştetul capului.
Dar Profesorul nu era o persoană care să se limiteze la matematică. Se înclina cu umilinţă în faţa
lucrurilor pe care nu le cunoştea şi se putea lua la întrecere cu radical din –1 la timiditate.
De exemplu, întotdeauna când mă chema începea prin a spune: „Nu te supăra, poţi să vii puţin, te
rog?“ Nu uita niciodată cuvintele de politeţe, ca şi cum se scuza că mă deranjează, chiar şi atunci
când nu-mi cerea altceva decât să potrivesc cuptorul cu microunde la 3 minute şi 30 de secunde
pentru a-şi încălzi gustarea. Din momentul când eu întorceam cu zgomot butonul şi până se prăjea
pâinea, fixa cu privirea interiorul cuptorului. Privea exact cu aceeaşi fascinaţie ca atunci când
demonstraţia pe care o găseam conducea la un principiu, iar acel principiu ar fi avut aceeaşi
importanţă ca teorema lui Pitagora.
Prima dată am mers acasă la Profesor în martie 1992, fiind trimisă de agenţia de menajere
Akebono din micul nostru oraş de pe malurile mării interioare Seto. Eram cea mai tânără angajată a
acestei agenţii, dar aveam peste 10 ani de experienţă în domeniu. În plus, în toţi aceşti ani mă
înţelesesem bine cu toţi angajatorii şi patronii, şi mă consideram, cu mândrie, o adevărată
profesionistă în treburile casnice. Niciodată nu m-am plâns directorului agenţiei că mă nedreptăţeşte,
chiar dacă mă trimitea la clienţi foarte dificili, pe care alte colege îi refuzau.
În cazul Profesorului, mi-am dat seama că trebuie să fie un client extrem de dificil de îndată ce iam
văzut fişa de la agenţie. Când menajera era schimbată din cauza plângerii clientului, se aplica pe
spatele fişei o ştampilă albastră în formă de steluţă, iar pe fişa Profesorului erau aplicate nu mai puţin
de nouă astfel de ştampile. La vremea respectivă deţinea recordul absolut.
Când m-am prezentat pentru interviu la adresa Profesorului, m-a primit o doamnă în vârstă, subţire
şi foarte distinsă. Era coafată, cu părul vopsit castaniu şi purta o rochie tricotată. În mâna stângă ţinea
un baston negru.
— Am nevoie de serviciile dumitale pentru fratele soţului1 meu, a spus.
Doar din aceste cuvinte n-am înţeles prea bine ce relaţie exista între Profesor şi această doamnă.
— Nici una dintre menajerele de până acum n-a rezistat prea mult, şi atât eu, cât şi cumnatul meu
suntem foarte nemulţumiţi. De fiecare dată când vine o nouă menajeră trebuie s-o luăm de la capăt şi
se pierd mult timp şi energie.
Am înţeles, în sfârşit, că era vorba de fratele mai mic al soţului ei.
— Nu cerem nimic special sau imposibil. Avem nevoie să vii de luni până vineri, la ora 11, să-i
pregăteşti şi să-i serveşti prânzul cumnatului meu, să faci ordine, curăţenie şi cumpărăturile necesare
şi să-i prepari cina. Programul se termină la ora 19. Asta e tot.
Mi s-a părut că atunci când a rostit cuvântul „cumnat“ a avut o uşoară ezitare.
Deşi, în mare, avea o atitudine politicoasă şi demnă, observasem că mâna stângă frământa cu
nervozitate mânerul bastonului. Se ferea să-mi întâlnească privirea şi mă măsura din când în când, pe
furiş, plină de neîncredere.

3212